Adriam MAXIM

Adrian Maxim omul

     M-am născut la 25 ianurie 1959 în Braşov, într-o familie de muncitori, tata şofer la Direcţia Agricolă şi mama croitoreasă. Am copilărit în Braşov, iar în vacanţele de vară mi le-am petrecut la bunicii de la Bobâlna şi Corneşti. Şcoala primară am făcut-o în cartierul Craiter, Şcoala Generală numărul 17. Când a fost vorba să dau la liceu, profesorul de matematică, dl. Stoica, i-a spus lui taică-miu că „băiatului ăsta are minte” şi-i păcat să se facă doar liceul CFR. Visul meu era să fiu mecanic de locomotivă. Aşa că, îndrumat de tata şi de profesorul de matematică, am dat la liceul de matematică informatică, pe Calea Bucureşti. După ce-am luat Bacul, am dat la Facultatea de Electronică şi Telecomunicaţii Bucureşti, la care am intrat cu nota 10.

     În studenţie cochetam cu sportul, jucam fotbal la Politehnica, echipa a doua a Sportului Studenţesc. În acei ani (1981-1984), Sportul era o echipă tare, din care făceau parte Mircea Sandu, Gino Iorgulescu, Romulus Chihaia, Alexandru Munteanu, Mihail Marian (Cuchi), Marcel Coraş, şi, evident, Gh. Hagi, care venise prin 84, era junior. Nu pot să zic că am fost mare fotbalist, dar viza de la „Sportul” m-a ajutat mai departe când am terminat facultatea.

Scurtă aventură fotbalistică braşoveană

     Am luat repartiţie la Institutul Naţional de Creaţie Ştiinţifică şi Tehnică (INCREST) Bucureşti, cu un stagiu de pregătire de doi ani la Tractorul Miercurea Ciuc. Eram legitimat ca şi fotbalist. Am văzut un anunţ în ziar, acum lumea nu mă crede, Tractorul Braşov căuta un portar. M-am dus la club, am dat „probă de lucru” şi am fost angajat. Trecuse perioada de transferuri în liga în care jucam şi am ajuns împrumutat la Bucegi Râşnov pentru o perioadă. Colegii mei de acolo, văzând viza de „sportul” pe legitimaţia mea de fotbalist m-au menajat cu antrenamentele. Aşa că la primul meci, cu Celuloza Zărneşti, am făcut vreo două gafe monumentale suficient cât antrenorul să dispună să fac sprinturi cu ranţina de 20 de kilograme în spinare, de la club la cetate sus. Aşa mi-am adus aminte că am o meserie şi am cerut să fiu încadrat ca inginer. Mi s-a spus că am venit ca fotbalist şi, ca să mă angajeze pe post de inginer trebuie să fac o invenţie. Am făcut o invenţie legată de automatizare şi am fost angajat. Trei luni mai târziu s-a eliberat un post de cercetător ştiinţific la Institutul de Tehnică de Calcul şi Informatică Braşov.Am dat încă un examn, l-am luat şi pe ăsta aşa că anul 1985 m-a prins în Braşov. În această funcţie am ajuns să fac parte din colectivul ce a construi Cobra, primul computer personal românesc. (Link Wikipedia)

http://ro.wikipedia.org/wiki/CoBra

O sărbătoare în plus

     A doua facultate am început-o, deoarece foarte mulţi absolvenţi de universitate spunea că inginerii nu sunt intelectuali, circula pe atunci o glumă intre cercetători. Ca să le demonstrez că şi inginerii pot fi oricând intelectuali, m-am înscris la Facultatea de Matematică – Informatică, la Cluj, în 1987, pe care am absolvit-o în 1991 cu 10.

     Înainte să intru la facultate, m-am şi căsătorit. Am făcut nunta între Crăciun şi Anul Nou, la cetate, pentru că şeful de sală mi-a zis că dacă vreau să aibă ceva de pus pe masă, s-o fac acum, că în altă perioadă s-ar putea să nu aibă ce pune. Cele mai fericite au fost rudele din zona Clujului, care spuneau că au avut o sărbătoare în plus în calendar.

Vremuri tulburi

     În 15 septembrie 1987, era o după-amiază caldă de toamnă, bătea vântul. La un moment-dat, o vecină a soacrei mele mi-a spus că nici nu ne dăm noi seama ce se întâmplă în centru. Din curiozitate, am mers imediat acolo să văd ce se întâmplă, şi erau foarte mulţi braşoveni şi muncitori din Steagu’, pe care i-am recunoscut după salopete, dar şi alţii, muncitori sau curioşi . Am văzut cum simbolurile comuniste au fost distruse, devalizate, şi cum lumea se bucura. Când a fost spart sigla PCR deasupra unui geam rotund, lumea a aplaudat şi a izbucnit în urale. Au apărut trupele de intervenţie specială, care au împrăştiat demonstranţii. Practic, nu s-au făcut arestări pe loc, doar se ridicau baricade, iar demonstranţii erau strânşi şi filmaţi, pentru a fi apoi identificaţi. Din ziua următoare au fost chemaţi la interogatoriu, cu vizite la domiciliu. Eu nu am avut de probleme din cauza prezenţei mele acolo, pentru că doar am fost spectator, însă alţii însă au avut mult de suferit.

     În ‘89 eram în Braşov, după ce veneam dintr-o vizită din Asia Centrală în care „ghidul” era foarte neliniştit că el trebuie să ne însoţească acolo pe unde aveam treabă, şi alţi colegi de-ai lui făceau alte „activităţi”. În seara de 21 decembrie, am participat cu soţia şi cu băiatul nenăscut, la manifestaţiile din faţa „Judeţenei de partid”. În 22, aflându-mă la serviciu în corpul N de la Universitate, vis-a vis de „Judeţeana de partid”, am fost cel care a scos televizoarele pe geam, prin care s-a anunţat manifestanţii si forţele armate că a fugit Ceauşescu. În acel moment, foarte mulţi dintre demostranţi au venit la noi şi ne-au spus: “Vrem să luptăm, că am văzut că sunteţi organizaţi”. Eram mai mult entuziaşti decât organizaţi. Pe 22-23 decembrie, am stat de gardă acolo, am văzut cu ochii mei evenimentele, am pretrecut noaptea la corpul N. Pe 23 am încercat să ies din împrejmuire, din zonă, şi am reuşit cu mare greu în 6 ore, trecând  Tâmpa, Dealul Melcilor şi pe la Lubrifin să ajung acasă. Am continuat pâna în data de 6 ianuarie, patrule, filtre, baricade, până mi-am dat seama că noi eram carne de tun şi sforile se trăgeau în altă parte. N-am cerut să fiu revoluţionar, să mi se recunoască meritele, nu m-am dus nicăieri. Cei care au fost acolo cu mine mă ştiu, toţi trăiesc şi le doresc sănătate în continuare. Ce am făcut eu atunci am făcut pentru familia mea, pentru copilul meu care urma să se nască, să aibă o viaţă mai uşoară decât a mea. În acele vremuri, Frontul Salvării Naţionale uitase promisiunea de a nu deveni partid politic şi, când am văzut că mişcarea noastră s-a transformat în ceva politic, am considerat că e cazul să mă retrag şi să-mi văd de-ale mele

Oamenii de la Minolta

     Prin ‘87, începusem să lucrez în colaborare cu concernul japonz Minolta. Mai ştiţi reclama aia cu „chemaţi oamenii de la Minolta”. Eu am fost primul om de la Minolta. Am organizat reţeaua de distribuţie service copiatoare Minolta pe Transilvania. Am continuat să colaborez cu ei până în 1993, între timp obţinându-mi şi o autorizaţie de liber profesionist „Service Calculatoare şi Copiatoare Maxim”.

     În ‘95, reprezentanţii firmei Sharp mi-au propus să devin şef de filială la Braşov, şi am făcut şi această treabă până prin 1998. Pe când eram la Sharp, am adus primul aparat de aer condiţionat profesional din Braşov, era o cerinţă pentru organizarea Challenger-ului de Tenis de la Braşov. Baza Olimpia, unde urma să se desfăşoare turneul, trebuia pusă la punct pentru invitaţii de peste hotare.

     Prin 1997, am cumpărat părţi sociale la SC Meding SRL, firma fratelui meu. Pe atunci, Meding se ocupa cu repararea şi comercializarea de biciclete mountain bike. În cele din urmă, l-am convins pe fratele meu să adauge ca obiect de activitate şi „calculatoarele” – marea mea dragoste. Acum, Meding se ocupă exclusiv de IT, fiind reprezentant pentru copiatoarele Konica Minolta, Xerox, Canon, Ricoh, calculatoare Dell, HP, IBM, Fujitsu Siemens, imprimante şi multifunţionale Xerox, HP,Lenxmark, Canon, Epson, case de marcat fiscale Sapel, Elka, Optimus, Nei.

Venirea în politică

     Pe 14 februarie ‘96, ziua îndrăgostitilor, eram un om mulţumit. Pe 15, am descoperit că agoniseala mea a trecut Prutul. Fără voia mea şi fără ca Poliţia să mai aibă ceva de făcut. Înţelegeţi ce vreau să spun, eram sărac din nou, dar cel mai grav e că-mi dispăruse complet cheful de muncă. Jucam fotbal în spatele Sălii Sporturilor şi nu-mi ardea de altceva. Nevastă-mea a zis că trebuie să mă socializez şi eu, să-mi găsesc ceva să-mi scoată gândurile negre. Am intrat în politică, în Partidul Democrat, printr-un prieten de familie. N-am vrut să fac doar figuraţie, m-am implicat serios. În toamnă, eram deja în biroul judeţean, secretar al comisiei economice, condusă pe atunci de Ioan Neculaie. Pe-atunci, Neculaie nu era aşa de miliardar şi era mult mai implicat în politică, nu ca acum, când este miliardar şi spune că politica nu l-a interesat niciodată. În 2000, am fost ales consilier judeţean pe lista PD. Într-o perioadă când toată lumea de-acolo avea treabă prin municipiu, eu mi-am concentrat activitatea pe judeţ. Aşa am reuşit să-mi fac foarte mulţi prieteni, indiferent de culoarea politică a acestora. Şi-acum mă pot mândri că am 35 de primari din toate partidele, prin tot judeţul, care-mi sunt prieteni. Prin 2003, când se pregăteau alegerile locale, preşedintele partidului nu mă vedea pe nicăieri. Am decis să plec în alt partid, unde ar fi nevoie de mine. Aşa am ajuns în PNL, unde a fost primit cu braţele deschise. Am fost urmat de patru primari, doi viceprimari şi 20 de consilier locali, o dovadă în plus că acei oameni aveau încredere în capacităţile mele.

     În 2004 am fost reales consilier judeţean şi mi-am continuat munca şi în partid şi în administraţie. Drept dovadă, colegii mei m-au considerat o locomotivă destul de bună pentru municipiul Braşov şi, în 2008, am fost pus în fruntea listei de consilieri. Fiind ales şi în CJ, am preferat judeţul, unde eram în elementul meu şi mai aveam proiecte de finalizat.